Am vrut să o numesc iniţial baricada aducerii aminte dar mi-am dat seama că memoria individuala nu coincide neapărat cu memoria colectivă…..nici pe departe.
Undeva în colţ de memorie stau chircite povestirile despre închisoarea de la Aiud ale bunicului,despre frigul cumplit din celula de izolare de la subsol unde fara imbăcăminte si încalţaminte era obligat să stea in picioare 20 de ore,tot acolo stă şi amintirea degetelor ciunte fără unghii,martor in timp a atrocitaţilor indurate si povestite cu voce tremurândă,recunosc că încă mă bântuie aceea privire sticloasă pe care o avea când vorbea.
Şi mă mai băntuie imaginea unui copil mort la poarta televiziunii române în “89,mă bântuie încă mirosul prafului de puşcă…..am încă în memoria auditivă :”Vom muri dar vom fi liberi!
Jos comunismul!”
Unii dintre ei au murit atunci,alţii în iunie 90 şi nu mai pot depune mărturie decât prin:
Unii dintre noi preferăm să uităm comunismul,să ne prefacem că suferim cu totii de amnezie generală….eu nu pot şi nici nu vreau.Am să-i povestesc în continuare fiului meu despre acel decembrie însângerat,despre visele si speranţele unor tineri ce nu mai vroiau sa trăiască coşmarul comunist.Cine crede că după 20 de ani faptele comuniştilor s-au prescris se înşeală.
Unii încă mai strigă: Noi nu plecăm,noi vrem sa fim!
Noi nu vrem să uitam:
Azi mi-aş dori sa nu-l mai văd Ion Iliescu declanşând revoluţia prostului gust,manipulând cinic spaţiul public,la 20 de ani de la revoluţie nu mai vreau cenzura media,nu mai vreau comunism cu faţă umană!
Cer prea mult?
